In apertheid-ul european, locuitori sunt ridicati la conditia superioara de „cetateni europeni” in timp ce imigrantilor le sunt refuzate diverse drepturi. Un continent cu frontiere schimbatoare unde drepturile civile, politice si sociale se transforma intr-un spatiu deschis conflictului. „Europa de frontiera” de Enrica Rigo, de unde anticipam cateva pasaje din prezentarea pe care o face filozofa franceza.
Etienne Balibar
Inca de la primele randuri ale cartii (Europa de frontiera. Transformarile cetateniei in Uniunea extinsa, Meltemi, 240 p., 19,50€) Enrica Rigo sustine ca absenta sau caracterul fragmentat al elementelor de instituire formala care ar putea crea un Grundhom european, si care ar indica nasterea unei autoritati politice si a unei surse de drept „superior” regulamentelor juridice nationale, si in acelasi timp conventiilor care le unesc, nu inseamna in nici un mod ca Europa nu este in posesul (sau cel putin nu inca) unui cadru institutional propriu. Probabil ca este vorba exact de contrariul: o data pasit acest fals prag, se poate intrezari noutatea institutiei cu care avem de-a face in Europa (…), si cum se stabilesc relatiile sale cu institutiile nationale care depind de-acum de Europa cel putin la fel de mult pe cat depinde Europa de ele.
Constitutie materiala
Din acest motiv, este necesar inainte de toate a se recurge in mod sistematic la categoria de „constitutie in sens material”, care nu desemneaza atat un sistem de principii juridice neconditionate premergatoare unei legi, separarea puterilor si modalitatea lor de atribuire, cat mai degraba rezultatul evolutiei si exercitiului lor, codificand anumite practici politice esentiale si certe raporturi de forta.
Toate institutiile comunitare si jocul insusi al institutiilor nationale au fara indoiala o contributie insemnata la desemnarea „constitutiei materiale” a Europei inteleasa in acest sens si la reglementarea propriilor conflicte. Se intampla totusi ca anumite decizii legislative sau politice, traduse in practici administrative, sa reprezinte in acest sens puncte de intorsatura mai importante decat altele. Cat priveste frontierele si cetatenia in sensul de „statut de diferentiere” stabilit pe teritoriul european, este limpede cazul acordurilor Schengen, cu propriile reguli de implementare, si al tratatului de la Amsterdam care a stabilit liniile definitorii ale testelor cu privire la criteriile europenesti.
(…) Insa aceasta prima consideratie este insuficienta, sau mai degrada capata un sens deplin doar cand se adauga o a doua: ma refer la caracterul profund tranzitoriu al edificarii europene, inca „suspendata” intre configuratii care se succed, si in curs de extindere dincolo de propriile hotare existente. Meritul incontestabil al analizei facute de Enrica Rigo este in acest caz demonstratia ca, oricare ar fi circumstantele istorice externe (expansiunea sau restrangerea atlantismului, prabusirea regimurilor socialiste) sau, dimpotriva, speculatiile nu intotdeauna optimiste din punct de vedere ideologic cu privire la ceea ce ar constitui, in mod intrinsec, „identitatea europeana”, procesul de extindere indica natura insasi a edificarii institutionale in materialitatea sa.
Institutii ca de exemplu „sistemul Schengen” au o aplicatie precisa din punct de vedere al procesului de extindere si le demonstreaza exigenta pentru Europa: „pentru a proteja propriile frontiere” Europa trebuie in mod constant sa se extinda la noi zone, la noi state vecine propriilor frontiere, insa pentru a se extinde trebuie in mod continuu sa se si protejeze, incorporand vecini si „parteneri” in propriul sistem de siguranta (…)
Aceasta analiza ilustreaza ce inseamna sa privim cetatenia ca un „mecanism de diferentiere”.
In acelasi timp ne explica si caracterul paradoxal, de tipul spatiu-timp, care acopera de-acum antiteza intern-extern ce defineste frontiera. Daca se doreste sa se patrunda intelesul a ceea ce reprezinta, pentru indivizi sau pentru grupurile umane, „a fi in afara Europei”, sau „sa te gasesti respins in afara Europei”, e necesar sa se considere un spatiu vast si in miscare, constituit din nenumarate practici a caror eficienta se extinde atat catre centru cat si catre periferie, cu atat mai mult cu cat Europa cuprinde „zone extrateritoriale” interne si „acorduri de reimpatriere” semnate cu terte tari, si totodata proiecteaza dincolo de propriile hotare un intreg sistem de „frontiere virtuale”.
Europa, asadar, nu apare numai ca o entitate geopolitica, care ocupa o anumita „parte a Globului”, cat mai degraba ca o forta expansiva (chiar daca limitata) si un mecanism (de o eficienta discutabila, nu insa neglijabila) in functiune fluxurilor mobile de populatii si a modificarilor de statut (…) incepend de la un anume punct istorico-geografic.
Producatoare, in acest sens, de „mondializzare”, dincolo de a fi expusa vicisitudinilor sale. Ceea ce ne indreapta catre o a doua masa teoretica: tema integrarii si a marginalizarii (…)
Mobilitatea in pericol
Ceea ce, in mod intenzionat provocator, numeam apartheid european, adica faptul ca, in momentul in care ridica locuitorii tarilor membre la conditia superioara de „cetateni europeni”, regula baza a Uniunii reduce non-cetatenii (in particular imigrantii rezidenti in mod stabil, daca nu permanent, nu insa si “naturalizati”) la conditia inferioara nu de straini in sens clasic, ci la conditia de rezidenti fara drepturi (in particular, dar nu numai, de drepturi politice).
Insa Enrica Riga pulverizeaza intrutotul acest mod de a prezenta „mecanismul de diferentiere” care (in oricare cetatenie istorica, dupa cum sustine Domnia Sa) desemneaza cetatenia europeana. Schimband punctul de vedere static cu un altul dinamic, punand in centrul analizei nu doar simpla recunoastere sau negare a drepturilor, integrarea sau marginalizarea statutului, cat mai degraba modalitatile diverse de mobilitate a indivizilor si a grupurilor care sunt deja opuse intre ele, autoarea arata ca aici nu avem atat de mult de a face cu doua situatii incompatibile (fapt care conoteaza folosirea curenta a termenului „marginalizare”), cat mai ales cu o varietate de situatii conflictuale si mobile, care „depasesc frontierele” in ambele directii.
Avem in acest fel „semi-cetateni” rezidenti stabili titulari de drepturi de circulatie aproape identice cu cele ale „cetatenior” (si alte drepturi similare), „integrati” in viata sociala europeana, carora, inspirandu-se de la ideea anticului „meteco” , stiinta politica engleza, imprumutandu-l de la Common Law, le-au dat numele de denizen (in opozitie cu cetatean).
Insa avem, si mai presus de orice – provocare la provocare – „cetatenii ilegali” care sunt imigrantii pretinsi clandestini (a carei existenta este in realitate bine cunoscuta), in stare permanenta de entrare si de iesire intre granitele Europei, care actualizeaza „virtualitatea” frontierelor pentru singurul fapt ca „trec” si “atraverseaza” teritoriul transnational.
Aceasta definitie paradoxala – cetateanul ilegal -, in mod probabil inspirata din celebrul roman de Joan W. Scott, asupra femeilor in timpul Revolutiei francese („cetateanca paradoxala”) este justificata de diverse consideratii, indreptate toate in aceeasi directie.
Inainte de toate faptul ca „legalitatea” si „ilegalitatea” nu sunt in nici un fel situatii incompatibile, caracteristice indivizilor sau grupurilor eterogene, ci sunt mai degrada momente successive in timp, mai mult sau mai putin distante intre ele, a unui singur si unic proces migrator (al carui epilog poate fi „naturalizarea”, integrarea, dar si refuzul sau moartea).
Frontiera comuna
„Cetatenii ilegali” apar in acest fel purtatori de revendicari, contestatori ai institutiei luptand in acelasi timp pentru propria cetatenie viitoare. Insa este vorba mai ales de faptul ca edificarea frontierei comune europene (si corespunzator „europeinizarea” frontierelor nationale) a fost insotita de penalizarea „sederii ilegale”, care nu e exclusa niciunei dificultati in crearea sa, dar a carui sens general e clar: reprezinta o recunoastere negativa a cetateniei, si stabileste o anumita „apartenenta” ea insasi negativa.
O lunga traditie europeana a filozofiei dreptului explica intr-adevar ca esenta posibilitatii de a pedepsi indivizii se regaseste in principiul apartenentei delictului la sistemul juridic si al criminalului la comunitatea subiectilor sai (numiti, in regim democratic, „cetateni”).
In orice caz, a pedepsi imigrantul ilegal, chiar si printr-o expulzare in sensul de o sanctiune, inseamna deja recunoasterea apartenentei sale la comunitatea de cetateni, intr-o forma, fara indoiala, limitata si negativa, insa practic ireversibila si neaparat evoluzionistica.
Vezi si Continentul cetatenilor ilegali
de Sandro Mezzadra
Il Manifesto, 24 ianuarie 2007